Seria Comisarul

IMPRESIUNI

Semaca, Lăscărică şi „rezistenţa prin entertainment”
- sau ce carte s-ar putea scrie -

„Nu trageţi, dom’ Semaca, sînt eu, Lăscărică!”. Asta ne plăcea cel mai mult să strigăm. Preluam replica asta unul de la altul şi o repetam fără rost, pînă îi pierdeam sensul, şi rîdeam pe rupte. Cele două nume ni se păreau inventate: n-auzisem niciodată aşa ceva în viaţa reală. Unii dintre noi nici nu apucaseră să vadă filmul, dar ştiau replica de la ceilalţi băieţi din gaşcă. La un moment dat am încercat să ne împărţim rolurile – cine să fie Semaca, cine Lăscărică, cine Miclovan, cine Roman. Roamn nu prea voia nimeni, la celelalte roluri se înghesuiau toţi, aşa că pînă la urmă am renunţat la idee şi am continuat ca şi pînă atunci: pur şi simplu ne împărţeam în două tabere, ne ascundeam unii de alţii, iar după un anumit interval de timp începeam să ne căutăm şi să ne împuşcăm pe rupte. Bineînţeles, cîte unul nu se „dădea” împuşcat imediat. Strigam la el că e ofticos, anulam jocul şi porneam altul.
Toate astea se întîmplau într-un complex comercial relativ nou din cartierul de blocuri în care am copilărit. Aveam 12 ani şi jucam, cu băieţii din gaşcă, „hoţii şi vardiştii” în complex. Adică în „magazinul mare”, cum i se spunea în cartier (un „magazin universal” tipic pentru cartierele de blocuri din comunism, cu haine, electrocasnice, pantofi, ţesături, cosmetice etc.) şi pe trotuarele din jurul lui, „pînă la alimentara”. În alimentara n-aveam voie. Şi n-aveam nici loc – încă nu venise vremea penuriei, se găseau de toate, iar alimentara erau mereu plină. (Şi vînzătoarele mai vigilente decît cele din „magazinul mare”, aşa că riscam să ne dea repede afară). Cînd a apărut Cu mîinile curate, am încercat să „adaptăm” jocul la personajele din film. Pe vremea şi la vîrsta aceea, un film „cu împuşcături” era pasionant, iar un comisar român care să semene cu poliţiştii din serialele americane (încă se mai dădea aşa ceva la televizor) ni se părea mişto.
Din acest punct poate începe, cred, discuţia despre filmele „cu comisari” ale lui Sergiu Nicolaescu. În peisajul anilor ’70, erau o distracţie populară care „aducea” un aer occidental. Văzute azi (mai ales dacă între timp ai văzut şi altfel de filme), ele sînt mai degrabă mediocre, cu oarecari lentori în filmare şi în montaj, cu multe situaţii convenţionale şi clişee. Cu actori buni, desigur. Probabil că acesta este principalul motiv pentru care astăzi, după ce au fost transmise de mai multe ori la TV, se vînd în continuare foarte bine pe DVD. Altfel, la o analiză serioasă, mare lucru nu rămîne din ele. Dar ce sens are să le analizezi serios?
De fapt, aceste filme aparţin „culturii de masă” (sau „de consum”). Exista aşa ceva şi pe vremea comunismului, chiar dacă era un fenomen marginalizat, iar regimul căuta s-o „ascundă”. Mi se pare că ar fi de scris un studiu despre acest subiect, ca să ştim şi noi „ce-am avut şi n-am pierdut”. Dacă printre elitele intelectuale s-a dezbătut problema „rezistenţei prin cultură”, de ce n-ar fi o temă, la nivel popular, şi „rezistenţa prin entertainment”? Căci „masele largi, populare” şi-au mai cîrpit zilele cenuşii cu filme comerciale, cu romane poliţiste cumpărate pe sub mînă şi date din om în om, cu muzică „uşoară” şi altele asemenea. Produse de consum, cum spun teoreticienii, deşi societatea socialistă multilateral dezvoltată nu era „de consum” (poate doar de „consum nervos...”). N-ar trebui scrisă (măcar) o carte serioasă despre acest fenomen? Mai ales că între timp „cultura de masă” a devenit un obiect de studiu şi la noi, sociologi şi comentatori media avem, bibliografie de asemenea. Iar, la o căutare pe Google, replica „Nu trage dom' Semaca” e găsită pe (totuşi) 3600 de pagini...

Mircea Vasilescu